Să tot fi avut vreo patru, cinci ani, atunci când, pentru întâia oară, cuvântul „căsătorie“ a avut un ecou în mintea mea. Erau prea multe litere înşirate, dar tot am vrut să aflu ce înseamnă. Îmi părea ca unul din prafurile alea colorate pe care le întrebuinţa mama când făcea prăjituri. Poate era un fel de scorţişoară? Ceva dulce, în orice caz, trebuie să fi fost, altfel n-ar fi zâmbit aşa duios părinţii mei când rosteau cuvântul.
„Când doi oameni se iubesc foarte mult vor să fie împreună pentru tot restul vieţii pentru că sunt fericiţi unul lângă celălalt. Şi-atunci se căsătoresc“, mi-a explicat mama. Trebuie să fi avut o privire năucită, căci mi-o amintesc izbucnind în râs. „Da' iubirea asta cine e?“, am întrebat-o. S-a liniştit brusc, încurcată.
… până la adânci bătrâneţi
Nu mai ştiu cât a reuşit să mă lămurească mama atunci. Mai apoi, când am învăţat să citesc, în toate poveştile, fata era nemaipomenit de frumoasă (pentru că aşa se născuse, nu pentru că apelase la tehnici de înfrumuseţare) şi de bună (nu la trup, ci ca om) şi de fiecare dată un băiat curajos, brav, de cele mai multe ori un prinţ sau un tânăr foarte muncitor (cât să-i asigure o bunăstare viitoare) omora balauri, dobora obstacole pentru a ajunge, în final, s-o ceară de soţie şi…„să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi“. Cuvintele de încheiere se potriveau ca o mănuşă, venind firesc să întregească povestea plină de peripeţii a eroilor în pielea cărora îmi doream să fiu adesea. Până când am început să mă întreb de ce totul se termină brusc. Aş fi vrut să ştiu ce fac după ce au trecut barierele, cum îşi petrec timpul, ce se întâmplă între zidurile castelului când nu-i mai vede nimeni, când nu mai sunt zmei care să-i ameninţe sau vrăjitoare care să-i bântuie.
Primul divorţ
Trecuse de evenimentele din 1989. Era seara, înainte de masă. „Ce să facă? Divorţează“, l-am auzit pe tata vorbind cu mama în bucătărie. Când am intrat, au tăcut. A fost linişte şi după aceea, în timpul cinei. Un pic încruntată, poate tristă, mama a privit aproape toată seara obiectele pe care le punea sau le lua de pe masă, făsă să ridice prea des ochii. N-am îndrăznit să întreb nimic. Am înghiţit cu noduri, de parcă aş fi fost vinovată de ceva. Nu ştiam ce e acela un divorţ. Bănuiam după seriozitatea şi gravitatea cu care se purtau că e ceva important. Şi grav. De unde să ştiu? Înainte de '89, oamenii îşi trăiau viaţa mai puţin zgomotos. Lucrurile se petreceau între pereţii caselor, despărţirile nu erau privite cu îngăduinţă de comunitate, se consumau în privat, până ieşeau la suprafaţă şi femeia, mai des decât bărbatul, era înfierată pentru totdeauna: „E divorţată“. Cum să fi aflat? Bunicii mei păreau oameni fericiţi, părinţii – la fel, rudele, prietenii de familie, toţi se încadrau în model.
Dezvrăjirea
20 de ani mai târziu, modelul „şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi“ s-a fărâmiţat mult. Mi-amintesc tubul acela vrăjit ce aducea a ochean… Când eram mică, eram fascinată de imaginile infinite, de felul minunat şi neprevăzut în care culorile caleidoscopului se uneau în forme. Mă chinuiam din răsputeri să caut o imagine care-mi plăcuse şi ele nu voiau cu nici un chip să se grupeze în acelaşi fel. Încă mă minunez de aşezarea dezmăţată şi încăpăţânată a ROGVAIV-ului. Căsătoria pare a semăna caleidoscopului: o aşezare fortuită a două suflete, o potrivire de vreri şi de lucruri comune care, odată cu trecerea anilor, capătă alte valenţe, alte forme, devenind străine şi necunoscute. „Până la adânci bătrâneţi“ nu mai este decât un mit, iar fericirea aceea e ca un contract de muncă pe o perioadă determinată. Divorţul nu mai este un lucru înfierat, iar oamenii nu mai cedează atât de des compromisului. Tinerii de vârsta mea construiesc şi deconstruiesc cuplul cu aceeaşi iuţeală cu care imaginile din caleidoscopul copilăriei se clădeau şi apoi se spărgeau fără urme…
Opinii
Întreb în stânga şi-n dreapta…. Statisticile (datele Eurostat, culese din cele mai recente recensăminte naţionale după 2001) arată că România este unul dintre statele europene în care mariajul cu acte este încă preferat. Rata nupţialităţii este între cele mai ridicate la nivel european. Chiar şi vârsta medie la prima căsătorie este printre cele mai scăzute din Europa, iar rata divorţurilor este mică faţă de alte lumi. Dar ceva din modelul poveştilor cu Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene s-a spart. Ceva a luat vălul de pe modelul frumos şi aproape perfect al părinţilor. Nici biserica nu-l mai poate închega, deşi, la noi în ţară, încă îl întreţine. Este un tipar pe care societatea îl promovează şi-l construieşte de la basmul din copilărie până la slujba religioasă, un tipar pe care subconştientul l-a reţinut şi pe care îl provoacă ulterior spre realizare? Este o nevoie sau doar teama de a nu ne trezi singuri când vom fi bătrâni? Întreb, aşadar, în stânga şi-n dreapta…
Dragostea la 20. Dragostea la 50
Director de marketing, necăsătorit. Împăciuitor, Adi: „Instituţia căsătoriei poate părea inutilă. Dacă doi oameni se iubesc, pot trăi împreună şi fără un act care să ateste asta. În societatea modernă, căsătoria ajută totuşi la două lucruri: ca «ajutor social» pentru un tânăr cuplu. După nuntă, poţi să strângi bani pentru avansul la apartament sau maşină (deşi, personal, nu sunt de acord cu cadourile în bani sau obiecte la nunţi, dar asta e altă problemă). Şi doi, ca să te integrezi în societate atât tu, cât şi copiii tăi. Să trăieşti «în concubinaj» e un concept ce nu le cade bine românilor, care sunt tradiţionalişti şi ţin la ideea de familie. Aşa că, pentru liniştea mamei soacre şi a rudelor, trebuie să faci «pasul»“.
Notă: Cercetările demonstrează, într-adevăr, că ataşamentul românilor faţă de familie rămâne ridicat, acesta ocupând primul loc în ierarhia de valori. Românii au o atitudine mai degrabă tradiţională cu privire la familie şi la rolul său în societate, considerând-o o instituţie fundamentală şi sursa cea mai importantă de satisfacţie a vieţii. (Politici Familiale şi de Gen în România, 2009)
Adi, continuare: „Bonus, motivul trei: să fie «ea» mai fericită, liniştită şi sigură pe relaţie. Să se consume un ritual la care femeile, de obicei, visează de mici. Am şi câteva motive pentru care nu îmi place căsătoria în stil românesc: cadouri în bani, faimosul «plic», muzică populară sau manele, lipsa creativităţii – toate sunt la fel – biserică, poze în parc şi la Muzeul de Artă, restaurant, numeri banii şi gata! Quid pro quo – eu vin la tine, tu vii la mine. Ipocrizie: inviţi zeci de oameni cu care nu ai nici o legătură, nu ai mai schimbat un telefon de ani de zile. Sau, mai rău, se ocupă părinţii de invitaţii şi te trezeşti că nu cunoşti jumătate din oamenii de la nunta ta. Ideea mea legată de cuplu este următoarea: ca să reziste mult timp, trebuie să fii pregătit să faci compromisuri. Şi să te asiguri că persoana de lângă tine e cu adevărat specială şi potrivită pentru tine. Doi oameni se pot iubi o viaţă, dacă acceptăm că definiţia dragostei de la 20 de ani nu va mai avea nici o legătură cu ce înţelegem prin dragoste la 50 de ani“.
Pentru binele copiilor?
Web designer, necăsătorit. Îndârjit, Alex: „Mi se pare absurdă concepţia conform căreia doi oameni ar trebui să ştie după câţiva ani că sunt făcuţi să trăiască toată viaţa împreună. E absurd să crezi că acest deznodământ trebuie să se aplice majorităţii cazurilor. Din contră, se aplică doar excepţiilor. Ideea de «a trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi» a fost inoculată de biserică şi poate atunci când a început să fie implementată se potrivea realităţii sociale, dar nu mai este de actualitate. Chiar dacă această idee setează un ideal, în acelaşi timp şi constrânge. Sunt de părere că doi oameni care nu se potrivesc pot fi mai fericiţi separat decât împreună şi ar trebui să se despartă de îndată ce realizează acest lucru. Căsătoria îngreunează acest proces şi chiar aduce cu sine constrângeri de ordin social, financiar şi legal. Singurul motiv serios pentru care ar trebui luată în seamă ar fi acela de a oferi viitorilor copii un mediu familial stabil, dar sunt cazuri când se întâmplă exact opusul.
Poate punctul meu de vedere este generat de exemplele în majoritate covârşitor negative. Toţi prietenii mei care s-au căsătorit sunt fie nefericiţi, fie divorţaţi deja, fie încă fericiţi, dar mai lipsiţi de energie, mai stresaţi. Excepţiile, deşi reale, sunt poveşti frumoase, la care speră toată lumea. La fel, mulţi joacă şi la Loto, dar un număr infim câştigă. Eu nu joc la Loto“.
E eros, e agape, e philia
Jurnalist, psihoterapeut ca diplomă, necăsătorit. Cu parte din opinie înlăturată, pentru că scrisese prea mult, Vlad Mixich: „Căsătoria nu mă interesează ca formă legalizată de turnare a unei relaţii de cuplu. Ritualul mersului la Sfat mă dezgustă în cel mai autentic fel. Nu acelaşi lucru îl pot spune despre cel de la Biserică, foarte semnificant tocmai pentru că lansează relaţia de cuplu către o ţintă minunată prin amplitudinea şi ambiţia ei: «până ce moartea vă va despărţi», «la bine şi la greu». Îţi dai seama sub ce semn se repoziţionează un cuplu care chiar aude ce-i spune preotul în momentul căsătoriei din biserică? Şi e ceva aici care nu are nimic de-a face cu credinţa. Ateu, musulman sau zoolog, pe oricare dintre ei l-ai pune în faţa unei adunări de oameni (apropiaţi de multe ori) să-i facă o promisiune femeii pe care o iubeşte va pleca de acolo repus în altă formă: forma unei relaţii care îşi propune perfecţiunea.
Despre căsătorie se poate spune că e o «Golgota a iubirii». Da, e greu. Treci şi prin multe necazuri şi căderi. Unii nu se mai pot ridica defel. Dar sus, în vârful Golgotei, imediat după crucificare, vine o înviere. De ce altceva îi admirăm pe bătrânii care sărbătoresc 50 de ani de căsnicie? Şi de ce se ţin ei de mână ca doi copii şi de ce au grijă unul de altul de parcă şi-ar fi tată şi mamă? Pentru că au ajuns aproape de acea ţintă către care plecaseră în urmă cu cinci decenii. Ştiu că doar moartea îi va despărţi. Şi nu, nu e romantism, căci lui îi pute gura, iar ei îi atârnă carnea. Aici nu e romantism, e doar aşa: pe bune, incredibil, dar pe bune!
Şi încă ceva: iubirea de la începutul unei căsnicii e eros, apoi uşor, uşor se transformă pe drum în agape, pentru a deveni la final, la bătrâneţe, cea mai autentică formă de «philia» (cele trei tipuri de iubire definite de greci: eros – iubirea erotică, agape – iubirea prietenească, philia – iubirea părintească). Din păcate, dintotdeauna oamenii s-au căsătorit din felurite motive: financiare, ca să satisfacă toate convenţiile sociale, ca să fugă de părinţi, ca să urce pe scara socială. Tot felul de motive din astea greşite. Mai puţini au într-adevăr acele motive bune pentru a se căsători. Din păcate, mult prea puţini…“.
O povestioară retro
Director Relaţii Publice, căsătorită. Fericită, cu numele întreg asumat, Mihaela Ilie: „Pe soţul meu îl cunosc de zece ani şi îi port numele de pe 15 mai 2004. Căsătoria n-a schimbat nimic esenţial între noi, decât că eu sunt privită de multe ori cu invidie că am alt statut civil. De către prietene, evident. Prietenii lui îl compătimesc. Fiecare, cu prietenii lui. Nu-mi arăt cei 30 de ani şi, deşi mă măguleşte câteodată apelativul «Domnişoară» de pe la aprozar sau la chioşcuri şi mă roşesc până în vârful urechilor, «Doamnă» îmi sună mai bine, mai elegant. Bine, în Oltenia, de unde vin eu, femeile, adică muierile, câştigă cu greu statutul de doamnă. Trebuie să fii musai căsătorită ca să-l dobândeşti. Acolo nu este foarte încetăţenită regula de politeţe că te adresezi cu doamnă fără să cauţi verigheta de pe mână şi nu insişti prosteşte: «Sau domnişoară, cum să vă spun?».
La serviciu mi se zice «Doamna Ilie» ostentativ, subliniat, pentru că am ţinut eu să precizez de la început flirtangiilor (îs drăguţă tare, asta e, şi-s un pic modestă) că sunt luată de la 19 ani.
În fine, îmi place căsătorită pentru că am dobândit un set nou de părinţi, ai lui, foarte simpatici, şi când merg pe la ei mă simt ca în staţiune.
Despre el n-am zis nimic încă: mi-e drag de mor, după zece ani încă îmi face gol în stomac în anumite momente şi alege cele mai frumoase flori după sau înainte de aniversări (când nu m-aştept, evident, să aibă mai mult farmec momentul)! Povestioara mea s-ar putea să pară un pic retro, deşi mă încadrez cu succes şi acte la categoria tineri! Am citit multe poveşti cu zâne şi Feţi-Frumoşi şi, deşi n-au legătură cu realitatea, nu mă pot imagina fără el… Poate fi riscant, însă toată viaţa mea se învârte în jurul nostru“…
